Pe o radiografie, implantul dentar pare o piesă mică, aproape banală. În viața celui care îl poartă, piesa aceea trebuie să țină o coroană sau o proteză când mestecă, vorbește și zâmbește, ani la rând. Când aud că un anumit sistem are rezultate excelente, eu caut mai întâi cifra scrisă mărunt lângă promisiune: câți oameni au fost urmăriți și cât timp?
Studiile clinice susțin performanța anumitor implanturi Straumann: cele cu suprafață sablată cu granulație mare și gravată acid (SLA) au date la zece și 25 de ani. Pentru SLActive, suprafață modificată chimic, există studii randomizate despre momentul încărcării, iar pentru aliajul titan-zirconiu Roxolid, date comparative la zece ani. Rezultatele privesc indicațiile testate, nu fiecare model sau pacient.
Mă uit apoi la lucrarea pe care a susținut-o implantul studiat. Sub o proteză mobilizabilă, un model îngust poate avea o evoluție diferită de cea observată sub o coroană pe molar. Iar pentru un model mai nou, cum este Straumann BLX, un rezultat la un an nu poate ține loc de date la zece ani.
Ce înseamnă, de fapt, performanța unui implant?
Performanța înseamnă supraviețuirea implantului și o lucrare funcțională pe țesuturi sănătoase. Primul indicator pe care îl întâlnim în articolele științifice este supraviețuirea implantului. Termenul înseamnă, în linii mari, că implantul se află încă în gură la vizita de control. Nu spune singur dacă gingia este sănătoasă ori dacă lucrarea funcționează fără reparații.
Succesul clinic folosește criterii suplimentare, care pot include absența mobilității, a infecției, a durerii sau a unei pierderi osoase peste pragul ales de cercetători. Tocmai de aceea două studii pot raporta supraviețuiri apropiate și procente diferite de succes. Nici măcar diagnosticul de periimplantită nu a fost definit identic în toate perioadele și în toate echipele de cercetare.
Rezultatul implantului poate fi diferit de cel al coroanei sau al protezei. Șurubul poate rămâne stabil, dar o coroană se poate ciobi, un șurub protetic se poate slăbi sau o lucrare se poate curăța greu. Când citești un procent, merită să întrebi ce anume s-a măsurat și de la ce moment a început urmărirea.
Ce a constatat studiul Buser la zece ani
Studiul publicat de Buser și colaboratorii în 2012 a raportat 98,8% supraviețuire și 97,0% succes clinic după zece ani. Echipa a evaluat retrospectiv 511 implanturi Straumann cu suprafață SLA la 303 pacienți care își pierduseră doar o parte dintre dinți. Succesul a fost calculat după criteriile stabilite de autori, mai stricte decât simpla prezență a implantului.
Traduse în limbaj obișnuit, aceste cifre arată că cele mai multe implanturi evaluate erau încă prezente și îndeplineau criteriile clinice stabilite. Nu arată că 98,8% dintre toți pacienții care aleg astăzi orice implant Straumann vor avea același parcurs. Studiul a urmărit un anumit tip de implant, la oameni tratați și rechemați într-un anumit cadru clinic.
Mai contează și felul în care s-a făcut cercetarea. O analiză retrospectivă pornește de la tratamente deja efectuate și privește înapoi la dosare și controale, ceea ce o face utilă pentru rezultatele reale pe termen lung. Nu poate însă controla toate diferențele dintre pacienți așa cum o poate face un studiu în care alocarea tratamentului este stabilită dinainte, prin randomizare.
Procentul de supraviețuire ajunge repede în prim-plan, în timp ce succesul clinic rămâne de obicei în textul studiului. În cercetarea Buser, diferența dintre 98,8% și 97,0% amintește un lucru concret: prezența implantului și starea lui clinică nu sunt perfect sinonime. Pentru un pacient, ambele întrebări au sens.
Ce arată continuarea la 25 de ani a cohortei din Berna?
Continuarea la 25 de ani a cohortei din Berna a raportat 94,0% supraviețuire și 90,8% succes. Couso-Queiruga și colaboratorii au publicat analiza în 2026; la zece ani fuseseră incluși 303 pacienți și 511 implanturi, iar la evaluarea finală, 159 pacienți și 252 implanturi. Prin comparație, la zece ani cifrele fuseseră de 98,8% și 97,0%.
Scăderea aceasta spune ceva ce un procent spectaculos la zece ani ar lăsa deoparte. Un tratament care funcționează bine la zece ani poate cere îngrijire și intervenții mai târziu, când țesuturile, sănătatea generală și obiceiurile pacientului se schimbă. La 25 de ani, echipa Couso-Queiruga a identificat periimplantită la 9,1% dintre implanturile evaluate, potrivit definiției folosite în analiză.
Trebuie însă citită și cealaltă cifră: numărul celor prezenți la controlul final a fost mult mai mic decât la zece ani. O parte dintre oameni nu mai poate fi urmărită după un sfert de secol, iar lipsa lor poate influența estimarea rezultatelor. Studiul oferă o perspectivă rară asupra duratei, dar nu poate descrie cu aceeași precizie ce s-a întâmplat cu fiecare persoană care nu s-a întors la examinare.
Analiza de 25 de ani continuă cercetarea aceleiași cohorte, nu constituie o confirmare independentă făcută pe alți 511 pacienți. E o nuanță discretă, dar utilă când cineva adună studiile ca și cum ar fi toate grupuri complet separate. Tot ea arată că inflamația din jurul unui implant poate apărea după mulți ani, chiar dacă dispozitivul rămâne pe poziție.
O altă cohortă SLA și diferența dintre os stabil și gingie inflamată
O altă cohortă de implanturi Straumann Tissue Level cu suprafață SLA a raportat 99,7% supraviețuire la zece ani. Van Velzen și colaboratorii au publicat urmărirea prospectivă în 2015. Inițial fuseseră introduse 506 implanturi la 250 de pacienți; datele de zece ani au fost disponibile pentru 374 de implanturi la 177 de pacienți.
Cifra de 99,7% pare să lase puțin loc de discuție. Van Velzen și colegii au identificat totuși periimplantită la 7% dintre implanturile observate, folosind o definiție care combina pierderea osoasă avansată cu sângerarea la sondare. Media pierderii osoase după încărcare a fost de 0,52 mm la zece ani, însă o medie bună poate ascunde situațiile individuale care au nevoie de tratament.
Acest studiu prospectiv are avantajul că pacienții au fost urmăriți în timp după un protocol, dar și limita obișnuită a urmăririlor lungi: nu toți cei tratați inițial au ajuns la controlul de zece ani. Procentul de 99,7% se citește în contextul celor examinați și al metodei folosite. Nu îl așez direct lângă 98,8% din studiul Buser ca pe un clasament al clinicilor sau al chirurgilor.
Ce arată studiile SLActive despre încărcarea timpurie?
Studiile SLActive au testat, printre altele, dacă aceste implanturi pot primi o restaurare mai devreme, cu rezultate clinice bune. Suprafața SLA este obținută prin sablare și gravare acidă. SLActive este o suprafață modificată chimic, concepută pentru a avea un comportament diferit în contactul inițial cu lichidele și țesuturile. Descrierea tehnică poate suna promițător, dar întrebarea clinică rămâne mai simplă: ce se întâmplă când implantul primește o lucrare mai devreme?
În studiul multicentric randomizat publicat de Ganeles și colegii săi în 2008, 266 de pacienți au primit în total 383 de implanturi Straumann SLActive în zonele posterioare. Unele au primit o restaurare provizorie în ziua intervenției, celelalte au fost încărcate după aproximativ patru săptămâni. Supraviețuirea a fost de 98% în grupul încărcat imediat și de 97% în grupul încărcat timpuriu, fără o diferență statistic semnificativă între ele.
Nicolau și colaboratorii au raportat în 2013, la trei ani de urmărire, 97,4% și 96,7% supraviețuire în cele două grupuri. E o comparație între două momente de încărcare pentru implanturi cu aceeași suprafață, nu un experiment care dovedește că SLActive depășește toate celelalte suprafețe. Diferența dintre încărcare imediată și timpurie nici nu trebuie tradusă mecanic prin dinți definitivi în aceeași zi.
Nicolau și colegii au publicat în 2019 urmărirea la zece ani a unor participanți la acel studiu. Supraviețuirea medie a implanturilor a fost de 97,6%, cu 98,2% în grupul încărcat imediat și 97,1% în cel încărcat timpuriu. Pentru analiza radiografică de la zece ani au fost disponibili 56 de pacienți cu 72 de implanturi, o parte din lotul inițial.
Raportul prezintă separat modificarea nivelului osului din jur. În analiza Nicolau, de la intervenție până la zece ani, media a fost de aproximativ 2,00 mm în grupul încărcat imediat și 1,37 mm în grupul încărcat timpuriu, în condițiile de măsurare ale autorilor. Adâncimea inițială a inserării a influențat remodelarea timpurie, iar după acea etapă nu au fost găsite diferențe semnificative între grupuri.
Totuși, de aici nu aș scoate o regulă pentru orice persoană care vrea un dinte fix a doua zi. Pacienții au fost selectați, iar stabilitatea inițială și planul protetic contează când se decide momentul restaurării. Studiul susține fezabilitatea unor protocoale precise, cu rezultate bune la pacienții urmăriți; nu înlocuiește evaluarea din cabinet.
Dard și colaboratorii au comparat într-un studiu randomizat publicat în 2016 încărcarea după aproximativ 25 de zile cu încărcarea după aproximativ 13 săptămâni în spații unidentare posterioare. Dintre cei înscriși, 78 de pacienți au primit implanturi și au fost randomizați; la 12 luni, supraviețuirea a fost de 100% în ambele grupuri. Modificările medii ale osului crestal au fost apropiate, însă perioada scurtă și numărul modest de participanți nu spun ce se va întâmpla peste un deceniu.
Cum arată rezultatele în practica obișnuită?
Studiile din practica obișnuită arată cum se comportă implanturile în cazuri mai variate decât cele selectate pentru un studiu controlat. Într-un cabinet, oamenii vin cu situații diferite: lipsesc unul sau mai mulți dinți, iar osul nu are mereu forma ideală. Rezultatele de acolo completează datele obținute în protocoale stricte.
French și colaboratorii au analizat retrospectiv, într-un studiu publicat în 2015, 4.591 de implanturi Straumann plasate la 2.060 de pacienți în practica privată. Supraviețuirea cumulată la nivel de implant a fost estimată la 99,3% la trei ani, 99,0% la cinci ani și 98,4% la șapte ani. Studiul avea cazuri cu urmărire până la zece ani, dar aceste trei procente sunt cele raportate pentru intervalele respective, nu o rată unică de zece ani.
În aceeași analiză, French și colegii săi au găsit asocieri între eșec și factori precum localizarea, lungimea și designul implantului, momentul inserării ori procedurile de adiție osoasă. Un implant scurt plasat într-o anumită zonă a maxilarului nu trebuie judecat doar după media întregului lot. Lotul mare oferă o imagine utilă, dar rezultatele pe subgrupuri arată de ce planificarea rămâne personală.
Pentru implanturile Bone Level cu suprafață SLActive, Wallkamm și colaboratorii au raportat în 2015, într-o evaluare prospectivă neintervențională la trei ani, supraviețuire cumulată de 97,5% și succes de 93,5% în condiții de practică obișnuită. Și aici succesul a fost mai puțin frecvent decât simpla supraviețuire. Nu aș folosi aceste procente pentru a spune că Bone Level este inferior unui model Tissue Level din altă cercetare; loturile și criteriile nu sunt identice.
Cum s-a comportat Roxolid în studiul randomizat la zece ani?
În studiul randomizat cu urmărire la zece ani, implanturile înguste Roxolid au avut rezultate bune sub o proteză mandibulară mobilizabilă. Roxolid este un aliaj de titan și zirconiu, diferit de ceramica din dioxid de zirconiu. Numele asemănătoare pot crea confuzie, iar studiul a privit o utilizare precisă a implanturilor cu diametru redus.
În studiul multicentric randomizat publicat de Müller și colaboratorii săi în 2024, persoanele fără dinți la mandibulă au primit câte două implanturi de 3,3 mm în partea ei anterioară. Un implant era din aliaj titan-zirconiu, celălalt din titan de grad IV, iar perechea susținea o proteză mobilizabilă. Același pacient oferea, astfel, condiții generale apropiate pentru cele două materiale comparate.
La zece ani, Müller și colaboratorii au estimat supraviețuirea la 98,9% pentru titan-zirconiu și 95,8% pentru titan. Rata de succes calculată a fost de 94,6% și, respectiv, 91,9%; pe toată perioada s-au pierdut patru implanturi, unul din aliaj și trei din titan. Diferența numerică este interesantă, dar cu atât de puține pierderi nu aș transforma-o într-o afirmație generală că un material garantează rezultate superioare.
Urmărirea acestui lot are însă o limită: la examenul de zece ani au fost disponibili 50 dintre cei 91 de pacienți tratați inițial, iar 36 au îndeplinit condițiile analizei de tip intent-to-treat. Autorii înșiși semnalează reducerea lotului în timp. Concluzia prudentă este că aliajul a funcționat bine în configurația studiată, pentru susținerea unei proteze mandibulare pe implanturi înguste.
Rezultatul care schimbă discuția despre implanturile înguste la molari
Un studiu asupra implanturilor înguste Roxolid care susțineau câte o coroană pe molar a raportat o supraviețuire estimată de 80% la trei ani. Zumstein și colaboratorii au publicat cercetarea în 2023; au folosit implanturi Tissue Level de 3,3 mm. Randomizarea privea tipul coroanei, din zirconiu monolitic sau metalo-ceramică, nu materialul implantului, care era același la toți participanții.
La controlul de trei ani din studiul Zumstein au fost disponibili 59 de pacienți din cei 76 recrutați. În intervalul studiat s-au pierdut 14 implanturi, dintre care 11 prin fractură. Autorii au concluzionat că acel tip de implant cu diametru redus nu poate fi recomandat pentru a susține o coroană unică pe molar în condițiile cercetate.
Aceasta nu anulează rezultatele bune ale studiului despre proteza mandibulară. Arată, mai degrabă, cât de mult schimbă sarcina mecanică situația: o coroană individuală pe un dinte posterior solicită altfel implantul decât o proteză sprijinită pe două implanturi în partea anterioară a mandibulei. Dacă cineva îmi arată un procent de supraviețuire pentru Roxolid, aș întreba întâi în ce poziție și sub ce lucrare a fost măsurat.
Dar implanturile Straumann din ceramică?
Pentru implanturile ceramice monobloc Straumann, Gahlert și colaboratorii au raportat în 2022 o supraviețuire de 97,7% la cinci ani. Cercetarea prospectivă multicentrică a inclus inițial 44 de pacienți cu câte un spațiu edentat, iar 36 au putut fi analizați la final. Rata de succes a fost de 97,2%; aceste implanturi din dioxid de zirconiu reprezintă altă categorie decât aliajul Roxolid.
Datele sunt încurajatoare pentru pacienții selectați în acel studiu, dar lotul este mic și configurația monobloc are propriile cerințe protetice. Nu le-aș amesteca în aceeași medie cu rezultatele titanului, ale aliajului Roxolid sau ale unor implanturi ceramice de altă generație. Când materialul este o prioritate pentru pacient, merită discutat modelul exact și studiile care îl privesc.
Ce putem spune despre modelele mai noi, precum BLX?
Pentru modelul Straumann BLX, Carosi și colaboratorii au raportat în 2023 o supraviețuire de 98,3% la un an. Cei 60 de pacienți au primit câte un implant și o restaurare provizorie imediată. Un implant nu s-a osteointegrat, iar studiul oferă date pentru acest protocol, nu o urmărire de 25 de ani comparabilă cu cea a cohortei SLA.
Este o observație utilă pentru protocolul cercetat, mai ales fiindcă autorii au urmărit și stabilitatea inițială, nivelul osului și aspectul țesuturilor. Studiul nu a fost randomizat pentru toate deciziile clinice și nu poate răspunde la întrebarea despre durata la zece sau 25 de ani a acestui model. Rezultatele unei generații mai vechi nu pot fi atribuite automat modelului BLX.
Ce înseamnă aceste studii pentru alegerea tratamentului?
Pentru alegerea tratamentului, rezultatele studiilor trebuie potrivite cu locul în care lipsește dintele și cu lucrarea planificată. Eu aș începe discuția cu locul unde lipsește dintele. În zona unui incisiv contează mult conturul gingiei și spațiul dintre rădăcinile vecine; în zona molarilor, forțele de masticație și dimensiunea viitoarei coroane capătă o greutate aparte. Volumul osului, sănătatea gingiilor și felul în care se închid dinții schimbă proiectul înainte ca ambalajul implantului să fie deschis.
Apoi aș întreba ce model concret a fost propus, ce diametru și ce lungime are, din ce material este făcut și când ar urma să primească lucrarea. Dacă medicul propune încărcare imediată, aș vrea să știu ce condiții clinice o permit în cazul meu și ce se întâmplă dacă stabilitatea obținută în timpul intervenției nu este suficientă. E mai liniștitor un plan care poate fi ajustat decât o promisiune care nu lasă loc anatomiei reale.
Partea protetică merită aceeași atenție ca intervenția chirurgicală. Poți discuta despre materialul coroanei, felul în care se curăță lucrarea, accesul la șurub și controalele necesare; acestea sunt întrebări potrivite și când te interesează protetică dentară la Implant Studio. O restaurare frumoasă în prima fotografie este un început, dar important este să poată fi folosită și întreținută în anii următori.
Istoricul de boală parodontală merită spus deschis. În analiza publicată de Couso-Queiruga și colaboratorii la 25 de ani, antecedentele de parodontită au fost asociate cu mucozita periimplantară, adică inflamația țesuturilor moi din jurul implantului. Asocierea nu prezice singură ce se va întâmpla unui anumit pacient, dar justifică o evaluare a gingiilor și un plan de întreținere adaptat. Această urmărire arată de ce vizitele de control rămân relevante mult după montarea coroanei.
La fel, dacă medicul recomandă tratarea unei inflamații active înainte de intervenție sau propune alt calendar decât cel imaginat de pacient, merită ascultată explicația. Studiile despre încărcarea rapidă nu cer ca fiecare implant să fie grăbit. Ele arată că anumite abordări pot funcționa bine atunci când pacientul, osul, stabilitatea și lucrarea se potrivesc protocolului.
Cum citesc procentele fără să mă las păcălit de ele?
Mai întâi verific numitorul. Cele 511 implanturi din studiul Buser nu înseamnă 511 oameni independenți, fiindcă un pacient poate avea mai multe implanturi. Dacă la vizita finală se prezintă numai o parte dintre cei incluși inițial, citesc și această pierdere de urmărire, apoi procentul pus în rezumat.
După aceea verific locul și lucrarea. Datele pentru o proteză mandibulară pe două implanturi nu răspund complet unei întrebări despre o coroană unică pe un molar superior. Un studiu pe implanturi ceramice monobloc nu descrie automat un implant de titan sau un model BLX. Pare o grijă excesivă pentru un detaliu, până când vezi cât de diferit s-a comportat implantul îngust în două indicații clinice.
Separ și supraviețuirea de sănătatea țesuturilor și de confortul persoanei. O valoare apropiată de 99% sună bine, dar inflamația, pierderea osoasă sau o lucrare greu de igienizat pot cere îngrijire chiar când implantul rămâne stabil. Rezultatul pe care îl caută pacientul este să poată mânca și trăi firesc cu lucrarea, fără să piardă din vedere controalele care o protejează.
Răspunsul pe care îl dau după ce citesc studiile
Performanța implanturilor Straumann este susținută de cohorte SLA cu urmărire la zece și 25 de ani, de studii multicentrice randomizate despre încărcarea implanturilor SLActive și de un studiu randomizat la zece ani pentru implanturi înguste din aliaj titan-zirconiu folosite sub proteze mandibulare. Cercetările din practica obișnuită completează imaginea, iar studiile mai scurte oferă date pentru Bone Level, ceramică și BLX. Fiecare răspunde însă unei întrebări clinice mai înguste decât întrebarea simplă dacă un brand este bun.
Dovezile sunt solide pentru anumite utilizări și mai puține pentru altele. Uneori apare și un rezultat nefavorabil, cum s-a întâmplat cu implantul de 3,3 mm care susținea singur o coroană pe molar. Alegerea bună nu se face dintr-un procent desprins dintr-un studiu, ci din potrivirea studiilor cu anatomia, lucrarea și nevoile persoanei din scaun.
Pe radiografie, piesa metalică rămâne mică. În jurul ei se adună însă ani de mestecat, de igienă și de controale. Acolo, în detaliile acestea mai puțin spectaculoase, se vede ce înseamnă cu adevărat un rezultat bun.
Întrebări frecvente
Sângerarea la periaj în jurul implantului este normală?
Sângerarea repetată merită verificată, chiar dacă implantul nu doare. Ea poate însoți inflamația țesuturilor din jur, dar cauza se stabilește la examinare, nu din culoarea periuței. Dacă observi sângerare mai multe zile la rând, programează un control și spune de când a început.
O coroană care se mișcă înseamnă că s-a pierdut implantul?
Nu neapărat. Uneori se slăbește o componentă a lucrării, în timp ce implantul din os rămâne stabil; alteori problema este mai profundă. Nu încerca să fixezi singur coroana și evită să mesteci pe partea respectivă până când medicul o examinează.
De ce se recomandă o radiografie după montarea lucrării?
Imaginea poate oferi un reper pentru comparațiile viitoare, mai ales când medicul urmărește osul din jurul implantului. Ea nu înlocuiește controlul clinic al gingiei și al lucrării. Medicul decide ce tip de imagine este necesar și când trebuie repetată, în funcție de situația ta.
Dacă nu mă doare nimic, mai am nevoie de controale?
Da, fiindcă unele modificări ale gingiei sau ale osului pot trece neobservate acasă. În studiile pe termen lung, prezența implantului nu a însemnat mereu absența inflamației. Frecvența controalelor se stabilește împreună cu medicul, în funcție de istoricul parodontal și de felul în care poate fi curățată lucrarea.
Ce fac dacă nu mai am documentele implantului?
Poți cere clinicii care a făcut tratamentul datele din fișa medicală: sistemul, modelul, dimensiunile și componentele protetice folosite. Informațiile ajută dacă lucrarea trebuie verificată sau reparată de alt medic. Nu încerca să identifici modelul doar după aspectul coroanei, pentru că piesele relevante sunt în mare parte ascunse.
Se poate schimba coroana fără să fie înlocuit și implantul?
În multe cazuri, da, dacă implantul este stabil și conexiunea permite realizarea unei noi lucrări. Decizia depinde de starea țesuturilor, de componentele disponibile și de motivul pentru care coroana trebuie schimbată. De aceea, medicul evaluează separat lucrarea și implantul din os.
Sursele citate:
Buser și colaboratorii, 2012, cohortă retrospectivă de 511 implanturi SLA la zece ani, 98,8% supraviețuire și 97,0% succes. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/22897683/
Couso-Queiruga și colaboratorii, 2026, continuarea cohortei din Berna la 25 de ani, 94,0% supraviețuire și 90,8% succes la participanții evaluați. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/42423273/
Van Velzen și colaboratorii, 2015, cohortă prospectivă SLA cu date de zece ani pentru 374 de implanturi, 99,7% supraviețuire în grupul examinat și 7% periimplantită după definiția studiului. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/25370914/
Ganeles și colaboratorii, 2008, studiu multicentric randomizat SLActive cu rezultate la un an pentru încărcarea imediată și timpurie. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/18983314/
Nicolau și colaboratorii, 2013, rezultatele la trei ani ale comparației dintre încărcarea imediată și cea timpurie a implanturilor SLActive. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/22171722/
Nicolau și colaboratorii, 2019, urmărirea la zece ani a participanților disponibili, 97,6% supraviețuire medie raportată. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/30564806/
Dard și colaboratorii, 2016, studiu randomizat al încărcării la aproximativ 25 de zile față de aproximativ 13 săptămâni, în spații unidentare posterioare. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/27747702/
French și colaboratorii, 2015, cohortă retrospectivă din practica privată cu 4.591 de implanturi Straumann. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/25134415/
Wallkamm și colaboratorii, 2015, evaluare prospectivă neintervențională Bone Level SLActive la trei ani, 97,5% supraviețuire și 93,5% succes. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/25918761/
Müller și colaboratorii, 2024, studiu randomizat la zece ani al implanturilor înguste din aliaj titan-zirconiu față de titan sub proteze mandibulare. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/37942666/
Zumstein și colaboratorii, 2023, implanturi Roxolid de 3,3 mm sub coroane individuale pe molari, 80% supraviețuire estimată la trei ani. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/37668109/
Gahlert și colaboratorii, 2022, evaluare prospectivă a implanturilor ceramice monobloc la cinci ani, 97,7% supraviețuire. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/35904838/
Carosi și colaboratorii, 2023, studiu BLX cu 60 de pacienți și 98,3% supraviețuire la un an. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/36675417/
