O incursiune umană într-un teritoriu delicat: frica, trauma și curajul de a le înfrunta
E ceva ce ține de firul vieții noastre – frica. Nu vorbim despre acea spaimă bruscă pe care o simți când treci strada și un claxon te întrezește, ci despre frica ce se strecoară, tăcut, în colțurile minții tale, zi de zi. Se insinuează, rămâne, se face stăpână. Din ce am observat eu, și probabil ai simțit-o și tu, frica nu mai e doar un episod, ci un fel de a trăi. Iar când asta se întâmplă, viața se micșorează.
Terapia prin expunere graduală e, cumva, o invitație să lărgim din nou spațiul în care trăim. E o formă de terapie care cere răbdare, curaj și, poate mai ales, sprijin.
Ce presupune, concret, expunerea graduală?
Imaginează-ți că ai frică de lifturi. Poate ți se pare absurd, dar nu pentru tine. De fiecare dată când vezi ușile acelea metalice, corpul ți se tensionează, inima începe să bată neregulat, iar mintea ți-o ia la fugă. Terapia prin expunere graduală nu te aruncă direct în lift. Nu. Poate încă din prima ședință doar vorbiți despre lifturi, apoi privești o fotografie cu unul, iar mai târziu, la timpul potrivit, vei sta cu piciorul în pragul lui. Fiecare pas e un exercițiu de asumare și, în timp, reacția de panică începe să scadă. Nu e magie, dar pare uneori, pentru că funcționează.
Ce se întâmplă în minte când ne e frică?
Hai să fim sinceri, frica e o formă de supraviețuire. A fost acolo pentru noi din cele mai vechi timpuri. Strămoșii noștri o foloseau ca să fugă de fiare sau să se ascundă la timp. Creierul nostru, mai ales zona numită amigdala, e foarte eficient la detectarea pericolelor. Problema e că uneori acest sistem reacționează excesiv, ca un detector de fum care sună la orice abur de ceai. Așa apar fobiile, tulburările de panică, anxietatea.
Prin expunere graduală, încetâm să-i mai dăm crezare detectorului. Creierul, prin repetiție și siguranță, învăță că nu e niciun incendiu. E doar ceai.
Încrederea: fundamentul terapiei
Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată să povestești cuiva o frică intimă și să simți că nu te judecă. Că te ascultă cu adevărat. Ei bine, cam așa trebuie să fie relația cu terapeutul. Fără încărcătură artificială, fără presiune. E un fel de parteneriat în care tu vii cu frica, iar terapeutul vine cu ghidajul. Uneori, din ce am mai auzit, oamenii caută mult până găsesc persoana potrivită. Nu e nimic rușinos în asta. Dacă ești în București, poți căuta un psihoterapeut Bucuresti care să ți se potrivească, cineva care să aibă împreună cu tine acea chimie subtilă, dar esențială.
Frânturi de viață: când terapia devine reală
Am cunoscut o femeie care nu urcase în lift de zece ani. Nici nu mai conta ce declanșase frica, doar că devenise o limitare permanentă. Terapia prin expunere a fost pentru ea un proces lent, cu pași în aparență banali, dar în spatele fiecăruia era un efort uriaș. La final, urca singură și liniștită șase etaje. Nu e ca și cum a uitat frica, ci mai degrabă a învățat să trăiască cu ea. Să o lase acolo, dar să nu o mai lase s-o oprească.
Un adolescent care nu putea merge la școală pentru că se temea de ridicol a reușit, după câteva luni de lucru, să stea în bancă într-o sală plină, să-și susțină o prezentare și chiar să glumească pe seama emoțiilor sale. Asta e frumusețea expunerii: nu ți ia frica, dar îni dă puterea s-o porți altfel.
De unde a pornit totul: o scurtă privire spre istorie
Expunerea graduală, dacă e să ne uităm puțin în trecut, nu e chiar un moft modern. Pe la mijlocul secolului trecut, un psihiatru pe nume Joseph Wolpe a venit cu o idee simplă, dar curajoasă: ce-ar fi dacă ne-am încăiera, controlat, cu frica, și am sta acolo până dispare? Nu cu forța, ci cu răbdare. Metoda sa, numită desensibilizare sistematică, a stat la baza a ceea ce astăzi numim terapie prin expunere graduală. A evoluat, s-a adaptat, dar esența a rămas aceeași: apropierea de frică, nu fuga.
Cum se simte, de fapt, terapia
Nu vreau să ți vând iluzia că terapia e mereu confortabilă. Uneori, e tot ce nu vrei să simți. Emoții care se dau peste cap, corp care tremură, minte care caută scăparea. Dar fix acolo e momentul-cheie: să rămâi. Să nu fugi. Să zici, poate îngăndurat: „Da, mi-e teamă, dar aleg să fiu aici”. Nu pare mult, dar e un pas uriaș.
Viața reală, continuarea terapiei
Terapia nu se termină în cabinet. De fapt, încercările adevărate vin afara lui. Terapeutul poate propune mici „provocări”: să intri într-un magazin aglomerat, să urci liftul singur, să saluți un străin. Nu sin. Nu s\uunt teste, ci exerciții de viață. Fiecare dintre ele e o dovadă că poți. Că frica poate fi ține cu tine, dar nu te mai conduce.
Nu ești singur
Poate cea mai puternică idee, pentru mine, e asta: nu ești singur. Terapia prin expunere graduală e o cale. Uneori anevoioasă, dar una care te duce spre libertate. Nu încă o zi fără frică, ci o zi încărcată de împreună, de încercare, de speranță. Poate nu va fi mereu ușor, dar fiecare pas e o victorie mică. Iar la final, poate chiar într-un lift, cu respirația calmă, o să simți că ai câștigat ceva esențial: țitoiă.
Am auzit, odată, o vorbă japoneză care mi-a rămas îngănd: „Frica e la fel de mare cât o lași tu să fie”. Cred că terapia prin expunere graduală ne ajută, pas cu pas, să o facem mai mică. Mai blândă. Mai omenească.
