Despre cartea „Numele meu e Nevinovăție”
Shiva Rahbaran a plecat din Iran la vârsta de 13 ani, în timpul conflictului cu Irak. S-a stabilit în Germania, unde a studiat literatură și științe politice la Düsseldorf, apoi a continuat studiile în Anglia, obținând un doctorat la Universitatea Oxford. Din 2013, locuiește în Londra.
Gândurile ei sunt reflectate în „Numele meu e Nevinovăție”, romanul său de debut, publicat de Humanitas Fiction, în traducerea lui Carmen Pațac. Povestea este relatată din perspectiva lui Massoumeh, o tânără de 18 ani care a fost executată în Teheran în 1982, și care descrie, dincolo de moarte, evenimentele ce au condus la soarta sa tragică.
Cititorii au ocazia să exploreze istoria intimă a unei familii, începând cu începutul secolului XX până în 1982, de la detronarea șahului Mohammad Reza Pahlavi și revoluția din 1979, până la efectele regimului totalitar instaurat de Ruhollah Khomeini. Acțiunea nu este prezentată într-un mod didactic sau moralizator, ci reușește să implice cititorul ca martor, prin intermediul a trei surori, la modul în care o familie este afectată din interior de radicalizarea politică.
„Ce văd europenii la știri nu este Iranul adevărat”
– Romanul se bazează pe o poveste personală legată de mătușa dumneavoastră, care a fost arestată și executată după Revoluția Islamică din Iran. Puteți să ne oferiți mai multe detalii despre acest context?
– Shiva Rahbaran: Am crescut într-o familie mare de clasă mijlocie, cu mulți unchi, veri și mătuși. La fel ca multe alte familii, și a mea a sprijinit revoluția din 1979, care a fost alimentată de diverse narațiuni și ideologii. Unii doreau reforme și libertăți, în timp ce alții îl considerau pe Șah o marionetă a imperialismului american, dorind înlăturarea ordinii politice occidentalizate.
După victoria revoluției și epurarea sângeroasă a funcționarilor și militarilor vechiului regim, între revoluționari a avut loc o luptă acerbă pentru putere, care a dus la proteste masive, reprimări brutale și execuții în masă.
Când aveam unsprezece ani, cea mai tânără mătușă a mea, care a participat atât la revoluția anti-Șah din 1979, cât și la protestele anti-Khomeini, a fost arestată și executată la doar 18 ani. Datorită vârstei sale fragede, era foarte apropiată de noi, nepoatele și nepoții ei. Pierderea sa tragică a zguduit familia noastră și a avut un impact profund până în prezent. Această soartă a fost împărtășită de zeci de mii de familii iraniene, devenind parte a unei traume colective.
Când am început să-mi scriu povestea pentru a descoperi adevărul despre ceea ce s-a întâmplat, am avut la dispoziție mult material provenit din experiențele povestite de oameni, ca o modalitate de a se împăca cu suferința lor. M-a interesat cum aceste familii au reușit să păstreze aparența normalității. Am continuat să ducem o viață normală, chiar și cu activități precum schiatul sau lecțiile de balet și gimnastică, în timp ce ne adaptam în tăcere noilor restricții, care îngustau spațiul pentru un asemenea stil de viață. Oamenii au reușit să-și continue viața, în ciuda durerii, represiunii și catastrofei.
– Ați părăsit Iranul la 13 ani. Cum v-a influențat exilul pe măsură ce ați crescut și cum percepeți acum legătura dumneavoastră cu țara natală?
– Am început să înțeleg ce înseamnă să fii iranian abia după ce am fost nevoiți să părăsim țara, ca peștii care își dau seama că trăiesc în apă doar când sunt scoși din ea! În același timp, am devenit străini care nu mai erau atât de bineveniți cum ne așteptam. Poveștile părinților noștri, care, la fel ca mulți iranieni, au fost trimiși să studieze în Occident în anii ’50, ’60 și ’70, despre ospitalitatea europenilor, ni s-au părut brusc neadevărate. Ca exilați post-revoluționari, nu mai eram bineveniți.
În Germania, frații mei și eu am urmat o școală americană, deoarece părinții noștri, asemenea majorității iranienilor, sperau că acest lucru ne va ajuta să emigram în SUA. Asta a adăugat un strat suplimentar de străinătate.
Am trăit șocul, frica, tristețea și furia generate de statutul nostru de „outsideri” și am reacționat în moduri contradictorii. Unii dintre noi s-au asimilat și au încercat să devină cât mai europeni, distanțându-se de identitatea iraniană și interiorizând xenofobia. Ne prefăceam chiar că accentul nostru persan era franțuzesc.
Alții au îmbrățișat cultura iraniană, devenind ambasadori ai Iranului „adevărat”, cel neoficial, care a existat înainte de Republica Islamică și dincolo de aceasta. Eu, în cea mai mare parte, dar nu întotdeauna, am fost parte din această ultimă categorie. Relația mea cu Iranul este profund influențată de această responsabilitate, mai ales pe măsură ce acest Iran neoficial continuă să se dezvolte chiar în interiorul țării. Doresc ca europenii să înțeleagă că ceea ce văd la știri nu reprezintă Iranul adevărat.
„Încă încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat”
– În cartea dumneavoastră spuneți că ați început de la întrebarea „Ce s-a întâmplat? Cum s-a ajuns aici?”. Cum ați răspunde astăzi, după tot procesul de documentare și scriere a romanului?
– Încă încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat și există multe explicații pentru asta. Ceea ce scriu în cartea mea este că atmosfera revoluționară de la sfârșitul anilor ’70 a oferit multor oameni, precum cele trei protagoniste, atât un sentiment de scop, cât și un entuziasm. Le-a oferit o cauză în jurul căreia să se unească.
Se certau între ele pentru orice detaliu, dar când era vorba de a scrie sloganuri pe ziduri sau de a organiza logistica participării la demonstrații, colaborau eficient! Aveau un înalt grad de inițiativă și putere de acțiune, dar au realizat că au fost folosite abia după ce cele mai reacționare și întunecate forțe ale societății au umplut vidul de putere creat de plecarea Șahului.
O mare parte din cultura intelectuală din Iran era influențată de stânga, unde rezistența însemna din ce în ce mai mult opoziție față de SUA. În plus, organizațiile marxiste și grupările lor armate au câștigat influență. Iranul avea însă și problema suplimentară a clerului revoluționar, care respingea, de asemenea, ordinea capitalistă liberală.
Elemente ale clerului au dezvoltat relații cu grupări marxiste militante din Orientul Mijlociu, împărtășind opoziția față de SUA și Israel, și față de regimurile considerate aliate, precum monarhia iraniană. Aceste rețele au contribuit la radicalizarea și militarizarea mișcării pentru reformă. Astfel, după ce armata națională și-a declarat neutralitatea, iar Șahul a părăsit Iranul, aceste grupări armate bine pregătite i-au epurat pe cei care li se opuneau și au jurat loialitate islamiștilor și Liderului lor Suprem, Ayatollahul Khomeini.
– În roman, vedem cum politica și radicalizarea pot distruge o familie din interior. Cum priviți astăzi idealurile tinerilor iranieni din 1979 și speranțele lor pentru o nouă societate, comparativ cu realitatea Iranului de astăzi?
– Contrar interpretării marxiste economice larg răspândite, Revoluția iraniană nu a fost generată în principal de sărăcie sau de incapacitatea statului de a răspunde nevoilor economice. Economia Iranului, urbanizarea, educația și clasa de mijloc au crescut rapid în anii ’60 și ’70.
Alimentată de veniturile din petrol, economia planificată a avut o creștere anuală a PIB-ului de aproximativ 10%. Sloganurile radicale care cereau moartea Șahului și abolirea statului au apărut, în principal, în ultimele luni înainte de victoria revoluției.
Inițial, majoritatea oamenilor cereau reforme, nu distrugerea statului. Unii doreau să limiteze puterea Șahului, să obțină mai multă transparență și introducerea unor libertăți politice, în timp ce alții susțineau abolirea monarhiei și instaurarea unei republici.
Mulți, însă, se opuneau politicilor de modernizare și secularizare ale Șahului, considerându-le o „permisivitate” excesivă și o occidentalizare. În schimb, cereau o mai mare „curățenie morală”, pe care o considerau subminată.
La fel ca stânga, mulți respingeau legăturile strânse ale Șahului cu Occidentul și aliații săi din regiune. Multe dintre revendicările revoluționarilor au fost îndeplinite, dar nu în modul în care se așteptau. Monarhia a fost înlocuită de o teocrație represivă, unde alegerile sunt sever restricționate, iar puterea este concentrată în mâinile clerului și ale Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC). În prezent, legile bazate pe sharia limitează libertățile individuale, în special pentru femei și copii, iar disidența poate duce la închisoare sau execuție. Opoziția față de „imperialismul” american a implicat finanțarea pe scară largă a terorismului și a grupărilor armate din străinătate, contribuind la sancțiuni internaționale și dificultăți economice. Între timp, delapidările, corupția, represiunea și declinul economic au sărăcit majoritatea populației și au afectat-o psihic, ceea ce a influențat și mai mult viitorul Iranului.
