Am observat că, ori de câte ori prețurile o iau razna, discuția ajunge cam în același loc. Cineva spune că e vina patronilor care umflă adaosul, altcineva ripostează că de fapt salariile au crescut prea repede și au împins totul în sus. Amândoi au dreptate pe bucăți, iar de aici începe povestea spiralei.
Termenul sună tehnic, dar fenomenul e cât se poate de banal în esența lui. Prețurile cresc, oamenii cer salarii mai mari ca să țină pasul, firmele plătesc mai mult și trec costul în prețuri, iar de acolo se reia totul. Cercul se învârte și, dacă nu îl oprește nimeni, se învârte tot mai repede.
Partea care mi se pare cu adevărat interesantă e că spirala nu apare automat de fiecare dată când prețurile cresc. Sunt perioade lungi în care inflația urcă serios și totuși nimic nu se autoîntreține. Diferența stă în câteva condiții care merită luate pe rând, pentru că ele explică de ce unele scumpiri trec, iar altele se lipesc de economie ani buni.
Mecanismul de bază, explicat fără termeni de manual
Imaginează-ți o brutărie dintr-un oraș mediu. Făina se scumpește cu treizeci la sută într-o toamnă, curentul la fel, iar patronul își face socoteala că nu mai poate ține pâinea la prețul vechi. Mărește cu douăzeci la sută și clienții, deși bombăne, continuă să cumpere, pentru că pâine tot le trebuie.
Până aici avem doar o scumpire. Ea devine altceva în momentul în care brutarul care frământă noaptea vine și spune că, la cât s-au scumpit chiria și mâncarea, salariul lui nu mai ajunge. Cere o mărire și o obține, pentru că patronul știe foarte bine cât de greu găsește un brutar bun în ziua de azi.
Costul cu salariile crește, așa că patronul mai pune un pic la prețul pâinii. Clienții acelei brutării sunt, la rândul lor, angajați undeva. Și ei se duc la șefii lor cu aceeași socoteală, fiindcă pâinea, chiria și curentul i-au ajuns din urmă.
Asta e toată mecanica. O rundă de scumpiri produce o rundă de măriri salariale, care produce următoarea rundă de scumpiri. Fiecare tură pare rezonabilă privită izolat, fiecare participant are argumente solide, iar rezultatul colectiv e o inflație care refuză să se așeze.
Ce complică lucrurile e că nimeni nu joacă rolul de răufăcător. Angajatul nu vrea să provoace inflație, vrea să nu sărăcească. Firma nu vrea să scumpească, vrea să nu iasă pe pierdere. Din decizii individuale perfect logice iese un rezultat pe care nimeni nu l-a dorit.
De unde pornește prima scânteie
O spirală are nevoie de un impuls inițial. Nu se autoaprinde din senin, chiar dacă uneori așa pare din interior. De regulă, șocul vine dintr-una din două direcții, iar distincția contează, fiindcă determină cât de urât se termină povestea.
Șocurile de ofertă și facturile care cresc peste noapte
O variantă e cea în care ceva se rupe în lanțul de producție. Petrolul se scumpește pentru că un conflict blochează exportul, gazul devine de trei ori mai scump într-o iarnă, o secetă serioasă taie recolta pe o regiune întreagă. Costurile intră în economie prin partea de sus și coboară treptat spre raft.
Genul ăsta de șoc are o caracteristică ciudată. Sărăcește economia real, pentru că se produce mai puțin cu aceiași bani. Nimeni nu poate compensa integral pierderea, oricât ar negocia, fiindcă bunurile respective chiar sunt mai puține sau mai greu de obținut.
Aici apare capcana. Dacă toată lumea încearcă simultan să își recupereze puterea de cumpărare pierdută, prin salarii mai mari și prin prețuri mai mari, se ajunge la o cursă în care nimeni nu câștigă. Economiștii îi spun conflict distributiv, ceea ce e o formulă elegantă pentru situația în care mai mulți oameni se trag de aceeași pătură prea scurtă.
Cererea care depășește capacitatea de producție
Cealaltă variantă e mai veselă la început și mai neplăcută la final. Economia merge bine, șomajul e scăzut, băncile dau credite ieftin, statul cheltuie mai mult decât încasează. Oamenii au bani și vor să îi cheltuie, dar firmele nu pot livra suficient de repede.
Când zece cumpărători se bat pe cinci apartamente, prețul urcă. Când o firmă are comenzi pentru trei luni înainte și nu găsește oameni, ridică salariile ca să atragă personal de la concurență. Concurența ridică și ea, ca să nu rămână descoperită.
Diferența față de primul scenariu e că presiunea vine de jos în sus, dinspre buzunarele oamenilor spre prețuri. Ambele situații pot alimenta o spirală, doar că a doua tinde să fie mai persistentă, pentru că se hrănește din propriul optimism.
Ce transformă o scumpire într-o spirală
Aici e miezul întrebării. Prețurile cresc în fiecare economie, în fiecare an, fără ca asta să însemne dezastru. Un impuls devine spirală abia atunci când i se adaugă niște ingrediente care fac cercul să se închidă.
Așteptările, combustibilul invizibil
Cel mai important element nu se vede în niciun raft de magazin. E ceea ce cred oamenii că se va întâmpla cu prețurile în lunile următoare, iar credința asta modifică comportamentul înainte ca faptul să se producă.
Un patron convins că inflația va fi de zece la sută la anul își face bugetul cu prețuri mai mari de la bun început. Un sindicat care crede același lucru cere o mărire care să acopere zece la sută, plus un pic. Un proprietar de spațiu comercial pune în contract o clauză de ajustare, pentru orice eventualitate.
Toți acționează pe baza unei prognoze, iar acțiunile lor combinate fac prognoza să se adeverească. Am revenit de câteva ori la rolul așteptărilor inflaționiste, discutat pe AfacereaZilei.ro, pentru că mi se pare partea cel mai prost înțeleasă din toată povestea. Inflația nu e doar un rezultat al trecutului, e și o consecință a ceea ce lumea anticipează.
Când așteptările rămân ancorate, adică oamenii cred că scumpirile sunt temporare și că lucrurile se vor așeza, șocul trece prin economie și dispare. Când se dezancorează, fiecare începe să se apere preventiv, iar apărarea colectivă produce exact fenomenul de care toți se feresc.
Puterea de negociere de pe piața muncii
Al doilea element ține de raportul de forțe dintre angajați și angajatori. Într-o economie cu șomaj ridicat și cu oameni disponibili la fiecare colț, cererea de mărire salarială are puțini sorți de izbândă. Angajatul care insistă riscă să fie înlocuit până vineri.
Într-o piață tensionată, unde firmele se bat pe fiecare sudor, fiecare programator și fiecare șofer de camion, situația se inversează complet. Angajatul are opțiuni, iar patronul știe că refuzul unei măriri costă mai mult decât acordarea ei. Înlocuirea unui om cu experiență depășește adesea, ca preț real, diferența salarială cerută.
România a trecut prin schimbarea asta destul de brusc în ultimul deceniu. Din poziția de țară cu forță de muncă abundentă și ieftină, am ajuns în situația în care restaurante își reduc programul fiindcă nu găsesc bucătari, iar șantiere stau pentru că nu se găsesc fierari betoniști. Emigrația a golit o parte din piață, iar demografia nu ajută deloc.
Indexarea automată și contractele care se actualizează singure
Mai există un factor, cel mai mecanic dintre toate, dar și cel mai eficient în a bloca spirala în poziția pornit. Vorbim despre acele reguli scrise care leagă un venit sau un preț direct de rata inflației, fără ca cineva să mai negocieze ceva.
Pensiile indexate la inflație funcționează așa. Chiriile cu clauză de ajustare anuală, contractele de furnizare cu formulă de recalculare sau contractele colective cu ajustare automată intră în aceeași categorie. Fiecare astfel de clauză e perfect rezonabilă pentru cel care o semnează, fiindcă îl protejează de eroziunea banilor.
Problema apare la nivel agregat. Cu cât mai multe venituri și prețuri sunt legate automat de inflația trecută, cu atât mai rapid se transmite un șoc prin toată economia, fără frecare și fără întârziere. Italia anilor șaptezeci și optzeci a avut un astfel de sistem, numit scala mobile, și i-a trebuit aproape un deceniu de dispute politice ca să scape de el.
Anii șaptezeci, exemplul pe care nimeni nu vrea să îl repete
Cel mai citat episod de spirală prețuri-salarii rămâne perioada de după primul șoc petrolier. În octombrie 1973, statele arabe producătoare au impus un embargo, iar prețul barilului s-a împătrit în câteva luni. Economiile occidentale, dependente de petrol ieftin, au primit o lovitură directă în costuri.
Ce a urmat a fost mai puțin previzibil decât pare azi. Sindicatele puternice din Marea Britanie, Italia sau Statele Unite au obținut măriri consistente, care au acoperit parțial pierderea. Firmele au trecut costurile în prețuri, guvernele au încercat controale de prețuri care au funcționat prost, iar inflația a rămas cu două cifre ani la rând.
S-a inventat atunci și cuvântul stagflație, pentru o combinație pe care manualele vremii o considerau imposibilă. Prețuri în creștere accelerată și economie care nu mai crește, în același timp. Șomajul urca simultan cu inflația, ceea ce dădea peste cap toate rețetele de politică economică din perioada postbelică.
Deblocarea a venit dureros. Paul Volcker, ajuns la conducerea Rezervei Federale americane în 1979, a urcat dobânda de politică monetară la niveluri fără precedent, undeva peste douăzeci la sută. A urmat o recesiune serioasă, cu falimente și cu un șomaj care a trecut de zece la sută, dar inflația a fost ruptă și așteptările s-au reașezat.
Lecția pe care băncile centrale au reținut-o din episodul ăla e simplă și cinică. Costul opririi unei spirale odată pornite e mult mai mare decât costul prevenirii ei. De aici vine reflexul lor de a reacționa rapid, uneori exagerat de rapid în ochii publicului, la primele semne că lucrurile scapă de sub control.
România și memoria proprie despre prețuri și salarii
Nu trebuie să mergem în Statele Unite pentru exemple. Începutul anilor nouăzeci a oferit o versiune locală, mult mai brutală, a aceluiași mecanism. Liberalizarea prețurilor din 1990 și 1991 a dezlănțuit scumpiri care în unele luni depășeau cincizeci la sută.
Salariile au fost indexate repetat, prin hotărâri de guvern, ca să compenseze pierderea puterii de cumpărare. Indexările au alimentat următoarea rundă de scumpiri, într-un context în care producția scădea și moneda se deprecia constant. Rata anuală a inflației a ajuns în jur de 170 la sută în 1991 și a atins 256 la sută în 1993, potrivit datelor oficiale.
Oamenii care au trăit perioada aia își amintesc reflexele. Salariul se cheltuia în ziua în care se lua, fiindcă peste două săptămâni cumpăra vizibil mai puțin. Se stoca ulei, zahăr și făină, se cumpăra valută la orice preț, iar economisirea în lei devenise un fel de glumă proastă.
Reflexele astea sunt exact ceea ce economiștii numesc dezancorarea așteptărilor, doar că traduse în viața reală. Odată instalate, dispar greu. A durat până spre 2004 și 2005 ca inflația să coboare durabil la o singură cifră, iar denominarea leului din 2005 a avut și o componentă psihologică, de reașezare a percepției.
Memoria asta colectivă contează și azi. Când prețurile au început să urce în 2022, reacțiile în România au fost mai nervoase decât în țări fără experiență de inflație galopantă. Cine a stat la coadă pentru ulei în 1993 tratează altfel o creștere de zece la sută decât cineva care nu a văzut niciodată așa ceva.
De ce episodul din 2021 și 2022 nu a produs spirala de care se temea toată lumea
Avem aici un caz de studiu recent, cu final relativ fericit. După pandemie, prețurile au explodat aproape peste tot. Lanțurile de aprovizionare erau blocate, transportul maritim se scumpise absurd, energia a luat-o razna după februarie 2022, iar cererea revenise brusc după lunile de restricții.
Inflația din zona euro a urcat peste zece la sută în toamna lui 2022, iar în România a depășit șaisprezece la sută. Toate ingredientele păreau la locul lor. Piața muncii era tensionată, oamenii cereau măriri, sindicatele redeveniseră vocale după ani de tăcere.
Și totuși, spirala clasică nu s-a instalat. Salariile au crescut, dar în majoritatea cazurilor mai încet decât prețurile, ceea ce înseamnă că angajații au pierdut din puterea de cumpărare fără să reușească să recupereze integral. Profiturile au absorbit o parte din șoc, apoi au fost comprimate pe măsură ce cererea a slăbit.
Explicația ține de câteva lucruri care lipseau față de anii șaptezeci. Indexarea automată aproape dispăruse din contracte, sindicatele aveau o putere de negociere mult mai mică decât acum cincizeci de ani, iar băncile centrale au urcat dobânzile agresiv și au comunicat insistent că nu tolerează inflația.
Ultimul element a contat enorm. Sondajele de așteptări au arătat că, deși oamenii vedeau prețuri mari în prezent, majoritatea continuau să creadă că peste doi sau trei ani inflația va reveni undeva în jur de două sau trei la sută. Ancora a ținut, iar șocul a trecut prin economie fără să se autoîntrețină.
Cum se vede o spirală în date, dacă știi unde să te uiți
Un lucru util pentru oricine urmărește subiectul e că spirala are semnale destul de clare, iar câteva sunt publice și gratuite. Nu îți trebuie modele complicate ca să îți dai seama dacă mecanismul s-a pornit sau nu.
Cel mai la îndemână indicator e raportul dintre creșterea salariilor și inflație, urmărit pe mai multe trimestre la rând. Dacă salariile cresc constant peste rata inflației, fără o creștere corespunzătoare a productivității, presiunea se va vedea în prețuri mai devreme sau mai târziu.
O măsură mai onestă e costul unitar cu forța de muncă, adică exact cât costă salariile raportat la cât se produce. O mărire de zece la sută însoțită de o creștere de zece la sută a productivității nu produce presiune inflaționistă, iar indicatorul ăsta arată tocmai diferența. Institutul Național de Statistică publică datele, oricine le poate consulta.
Al treilea semnal e inflația de bază, cea care exclude alimentele și energia. Când prețul benzinei urcă, inflația generală urcă și ea, dar asta poate fi un fenomen trecător. Când inflația de bază, care include serviciile intensive în muncă, urcă persistent, semnul e mult mai serios, fiindcă serviciile reflectă direct costul salarial.
Rămâne un ultim indiciu, poate cel mai subtil, și anume ce arată sondajele de așteptări în rândul consumatorilor și al firmelor. Banca Națională a României publică periodic astfel de date, Banca Centrală Europeană la fel. Când răspunsurile pentru orizontul de trei sau cinci ani încep să se depărteze de țintă, alarma sună înaintea oricărei statistici de prețuri.
Ce fac băncile centrale și de ce doare
Instrumentul principal e dobânda de politică monetară. Când banca centrală o urcă, creditele devin mai scumpe, firmele amână investiții, consumatorii amână achizițiile mari, iar cererea scade. Cererea mai mică înseamnă mai puțină presiune pe prețuri și mai puțină putere de negociere pentru angajați.
Sună curat pe hârtie. În practică, mecanismul funcționează prin frânarea economiei, cu tot ce implică asta. Firme care nu mai investesc, angajări amânate, proiecte imobiliare oprite, uneori concedieri.
De aici vine tensiunea permanentă dintre bănci centrale și opinia publică. Guvernatorul care urcă dobânda apare ca omul care scumpește ratele oamenilor, deși logica lui e că un an sau doi de credite scumpe costă mai puțin decât un deceniu de inflație scăpată de sub control. E o alegere între două rele, iar cel evitat nu se vede niciodată.
Mai funcționează și un al doilea instrument, mai puțin vizibil, care ține de comunicare. Când o bancă centrală repetă insistent că inflația va reveni la țintă și că va face ce trebuie pentru asta, încearcă să influențeze direct așteptările. Uneori dă rezultate mai bune decât dobânda, tocmai fiindcă blochează mecanismul la sursă.
Ce înseamnă toate astea pentru salariul tău
Partea practică interesează pe toată lumea, așa că merită tratată direct. Într-un mediu inflaționist, salariul nominal, adică cifra din contract, spune foarte puțin. Contează salariul real, adică ce poți cumpăra efectiv cu el.
O mărire de opt la sută într-un an cu inflație de doisprezece la sută e, în realitate, o scădere de venit. Cifra din fluturașul de salariu crește, senzația e de progres, dar coșul de cumpărături spune altceva. E unul dintre motivele pentru care oamenii se simt mai săraci în perioade cu creșteri salariale aparent bune.
De aici vine și o strategie de negociere care funcționează mai bine decât cererea generică de mărire. Argumentul construit pe date concrete, cu inflația oficială pe ultimele douăsprezece luni și cu ce s-a întâmplat cu productivitatea ta sau a echipei, are mai multă tracțiune decât nemulțumirea generală. Angajatorii răspund mai bine la calcule decât la frustrare.
Pe partea de economisire, logica se schimbă și ea. Banii ținuți în cont curent, fără dobândă, pierd exact rata inflației în fiecare an, tăcut și fără să se vadă. Un depozit cu dobândă sub inflație pierde și el, doar mai încet, ceea ce mulți oameni nu realizează pentru că văd suma crescând.
Cum arată o spirală care se stinge
Vestea bună e că spiralele nu sunt eterne. Se sting prin câteva mecanisme, unele mai blânde, altele mai puțin.
Scenariul cel mai bun e cel în care inflația scade suficient de repede încât salariile o ajung din urmă fără presiuni suplimentare. Puterea de cumpărare se reface treptat, în doi sau trei ani, iar economia nu are prea mult de suferit. Cam asta s-a întâmplat în bună măsură în 2023 și 2024, în majoritatea economiilor europene.
Varianta următoare implică o frânare mai apăsată. Dobânzile urcate răcesc economia, șomajul crește, iar angajații își pierd puterea de negociere. Inflația scade, însă costul social e vizibil, cu firme închise și cu oameni fără loc de muncă pentru o perioadă.
Rămâne scenariul care apare în manualele de istorie economică, cel argentinian sau cel turcesc din anii recenți. Autoritățile ezită, nu urcă dobânda suficient sau intervin politic în decizia băncii centrale, iar așteptările se dezancorează definitiv. De acolo încolo, economia funcționează cu prețuri recalculate lunar, cu economisire exclusiv în valută și cu o clasă de mijloc care se erodează încet.
Diferența dintre ele nu ține de noroc. Ține de cât de repede reacționează cine trebuie și de cât de credibilă e instituția care ar trebui să țină lucrurile în frâu. Credibilitatea se construiește în ani și se pierde în câteva luni de decizii ezitante.
Ce merită urmărit în perioada următoare
Dacă vrei să îți dai seama singur în ce direcție merg lucrurile, câteva date publice îți spun aproape tot. Raportul dintre creșterea salariului mediu și rata inflației, publicat lunar de Institutul Național de Statistică, arată dacă puterea de cumpărare se reface sau continuă să se erodeze.
Rapoartele trimestriale asupra inflației ale Băncii Naționale a României conțin secțiuni dedicate costului unitar cu forța de muncă și așteptărilor, scrise într-un limbaj mai accesibil decât ar sugera coperta. Iar sondajele de conjunctură economică, tot publice, spun ce plănuiesc firmele să facă cu prețurile în lunile următoare.
Semnalul cel mai important rămâne totuși cel psihologic, iar el nu se citește în tabele. Când oamenii din jurul tău încep să vorbească despre prețuri ca despre ceva ce crește oricum, indiferent ce, mecanismul a intrat deja în faza a doua. Când discuția revine la scumpiri punctuale, cu nemulțumire dar fără fatalism, ancora încă ține.
Întrebări frecvente despre spirala prețuri-salarii
Ce înseamnă, pe scurt, spirala prețuri-salarii
Este mecanismul prin care creșterea prețurilor determină cereri de măriri salariale, iar salariile mai mari sunt trecute de firme înapoi în prețuri, ceea ce declanșează runda următoare. Fiecare decizie luată separat pare rațională, dar rezultatul agregat e o inflație care se autoîntreține.
Orice creștere de salarii duce la inflație
Nu, iar confuzia asta apare des în discuțiile publice. O creștere salarială susținută de o creștere echivalentă a productivității nu produce presiune inflaționistă, fiindcă firma câștigă mai mult din același om și își permite să plătească mai bine. Problema apare când salariile cresc mult peste ceea ce se produce efectiv, iar diferența se acoperă din prețuri.
Cine pornește de fapt spirala, angajații sau firmele
Niciunul nu o pornește intenționat, iar căutarea vinovatului duce discuția în gol. Impulsul inițial vine aproape întotdeauna din afară, dintr-un șoc de costuri sau dintr-un exces de cerere. Spirala se formează abia din reacțiile defensive ale ambelor părți, care încearcă fiecare să nu piardă.
Cât durează în medie o spirală prețuri-salarii
Depinde decisiv de cât de repede reacționează banca centrală și de cât de credibilă este. Episoadele scurte se sting în doi sau trei ani, cu costuri suportabile. Cele lăsate să se instaleze, ca în anii șaptezeci, pot dura un deceniu și se termină cu o recesiune serioasă.
Inflația mare înseamnă automat spirală
Nu neapărat, iar exemplul recent o arată clar. Inflația din 2022 a fost cea mai mare din ultimele decenii în multe țări europene, fără ca mecanismul de autoîntreținere să se instaleze. Salariile nu au ținut pasul, indexarea automată lipsea din majoritatea contractelor, iar așteptările pe termen lung au rămas ancorate.
Ce pot face concret ca să îmi protejez venitul
Primul lucru util e să calculezi în termeni reali, nu nominali, și să compari orice mărire cu rata inflației pe aceeași perioadă. Apoi merită evitate sumele mari ținute în conturi neremunerate, pentru că acolo pierderea e sigură și tăcută. Rămâne partea de calificare, fiindcă într-o piață tensionată competențele rare sunt singurul argument de negociere care funcționează constant.
De ce urcă banca centrală dobânda dacă asta ne afectează pe toți
Pentru că alternativa costă mai mult pe termen lung, chiar dacă asta nu se vede în momentul deciziei. O inflație lăsată să se autoîntrețină erodează economiile, distruge predictibilitatea contractelor și lovește cel mai tare oamenii cu venituri fixe. Frânarea temporară e neplăcută, dar reversibilă, în timp ce dezancorarea așteptărilor se repară mult mai greu.
Cum îmi dau seama că o spirală s-a oprit
Semnul cel mai clar e momentul în care creșterea salariilor depășește din nou rata inflației, fără ca prețurile să reaccelereze imediat după. Al doilea indiciu vine din inflația de bază, care ar trebui să coboare constant, nu doar cea generală, împinsă în jos de energie ieftină. Iar al treilea se vede în sondajele de așteptări, unde orizontul de doi sau trei ani revine aproape de ținta băncii centrale.
