Autor de 19 ani care a scris cartea ta preferată!

Știi cum e atunci când dai peste o carte scrisă de cineva de 19 ani? Te gândești poate că o să fie drăguță, o primă încercare, ceva plin de entuziasm dar cam naiv. Păi, fix asta am crezut și eu. Și m-am înșelat rău de tot.

Am deschis cartea asta mai mult din curiozitate, fără așteptări mari, și m-am trezit 50 de pagini mai încolo că nu mai pot să o dau jos. Mă refer aici la „Drumul spre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan, și vă spun sincer că m-a surprins. Adică, nu mă așteptam să mă prindă așa.

Știu că o să sune poate forțat ce zic, dar chiar am rămas cu gura căscată când am aflat că autorul abia terminase liceul când a scris-o. Vreau să spun, eu la 19 ani abia dacă știam să îmi aleg hainele dimineața, darămite să construiesc un univers fantasy complet.

Dar Mihai Dan Bradu are ceva, un fel de talent natural de a povesti. Nu încearcă să impresioneze cu cuvinte pompoase sau cu formule de scriitor consacrat. E simplu, direct. Scrie ca și cum ți-ar povesti un prieten o întâmplare pe care a trăit-o.

Povestea care te pune pe gânduri

Deci, totul pornește undeva lângă Cluj, într-o fabrică părăsită. Aveți și voi din astea prin cartier, nu? Locuri de care toată lumea știe dar pe care nimeni nu le recunoaște oficial. Aici vine protagonistul, un puști de 13 ani care se cheamă Mihai, împreună cu prietenii lui, să își omoare timpul.

Se joacă pe telefoane, aruncă monede într-o groapă despre care circulă povești urbane. Aparent, un polițist ar fi dispărut în groapa aia cu ani în urmă. Legende de cartier, cred eu inițial.

Doar că Mihai chiar cade în groapa aia. Și nu, nu moare. Ceea ce descoperă acolo… păi, hai să zic că realitatea începe să se cam deformeze. Și partea mișto e că Bradu nu transformă personajul dintr-o dată într-un super erou.

Băiatul rămâne exact ce e: un adolescent care încă primește ceartă de la mamă pentru că stă prea mult afară, care își uită temele, care are prieteni la fel de leneși ca el. Chiar dacă între timp începe să se lupte cu niște creaturi ciudate și să descopere puteri pe care nici nu le bănuia.

Asta mi-a plăcut cel mai tare. Că nu e o poveste în care eroul se naște perfect. E dezorientat, se întreabă ce dracu’ se întâmplă, face greșeli. Exact cum ai reacționa tu sau eu dacă ne-am trezi într-o situație similară.

Un univers care te face să vrei să știi mai mult

Acum, aici e partea care chiar m-a lăsat masca. Autorul a creat o mitologie întreagă. Nu una improvizată din mers, ci cu sistem, cu reguli, cu logică. Vorbim de 11 sate de creaturi mitice, fiecare cu propriul lor rege, propria istorie, propriile conflicte.

Sunt feline care seamănă cu pisici dar în versiune horror, nu cu chestiile alea dragalașe din anime. Sunt elfi, pitici, vrăjitori, călugări, rinoceri (da, rinoceri!), păianjeni, hermeni (nu am idee ce sunt ăștia dar sună interesant), zâne, odixi și stariuni.

Ce m-a surprins e că autorul nu îți dă totul pe tavă de la început. Nu vine cu un capitol întreg de explicații plictisitoare despre cum funcționează lumea asta. Descoperi treptat, odată cu Mihai, care e la fel de confuz ca noi.

Află despre Mordil, o ființă care e practic întunericul în persoană, închis de celelalte zeități pentru că era prea periculos. Află despre o cheie care ar putea să îl elibereze, dar care între timp a fost spartă în 40 de arme legendare și împrăștiată prin toată lumea. Și află că el, cumva, e reîncarnarea unui rege al unuia dintre aceste sate și trebuie să găsească armele înainte ca ceilalți să le ia.

Sună complicat? Poate puțin. Dar Bradu reușește să țină lucrurile clare și interesante. Nu te pierzi în detalii inutile.

Personajele astea chiar îți rămân în minte

Mie îmi plac personajele secundare mai mult decât protagonistul uneori. E bătrânul Marcus, un fost polițist care practic trăiește de ani de zile într-o cameră sub fabrică, citind cărți și bănd ceai. E Petre, polițistul care încearcă să salveze situația dar care e depășit total de evenimente. E șoferul ăla misterios cu părul ca o coamă de leu, care conduce o dubă hippie și aruncă cu bancnote de 500 de lei de parcă ar fi hârtie igienică.

Și sunt prietenii lui Mihai. Albert, ăla deștept dar fără maniere. Călin, care știe să vorbească frumos cu oricine. Florin, care e mare și puternic dar e cel mai sensibil dintre toți.

Și Heather, fata asta irlandezo-română care lovește oameni pentru că i-au cerut un pix. Da, ați citit bine. Ar trebui să fie personaje problematice, dar cumva autorul le face atât de umane încât simți că îi cunoști din viața reală.

Un stil de scris care chiar funcționează

M-am gândit mult la chestia asta. Cum reușește cineva de 19 ani să scrie atât de clar? Nu are momentele alea de ezitare stilistică pe care le vezi la mulți autori la început, când încearcă să sune prea literari și ajung să scrie pretențios. Bradu scrie simplu. Are umor.

Dialogurile sună natural, nu forțat. Când Mihai bea un fresh de broccoli la cel mai scump restaurant din oraș ca să impresioneze (și toată lumea se uită ciudat la el), sau când face referințe la Matrix în mijlocul unei lupte, simți că citești despre o persoană reală, nu despre un personaj construit artificial.

Acțiunea e dozată bine. Nu te bombardează non-stop cu lupte și explozii până te plictisești, dar nici nu te pierde în pagini întregi de introspecție filozofică. Autorul pare să știe instinctiv când să apese pe accelerație și când să lase personajele să respire puțin. Când să explice și când să lase lucrurile misterioase.

Pentru cine e cartea asta?

Sincer, nu prea știu cum să o etichetez. E o carte pentru adolescenți? Poate. Dar am 30 și ceva de ani și mi-a plăcut. Protagonistul e un puști de 13 ani, da. Și da, e despre descoperirea identității, despre prietenie, despre curaj. Dar astea sunt teme universale, nu?

Oricine care s-a simțit vreodată pierdut, oricine care a încercat să facă față unei situații care îl depășește, poate să rezoneze cu povestea.

Am citit-o fără să mă plictisesc o secundă. Fără să simt că e prea simplă sau prea complicată. M-am surprins că mă gândesc la univers și după ce am închis cartea, că mă întreb ce o să urmeze. Asta face un povestitor bun, nu? Te face să uiți că citești și te bagă direct în poveste.

Unde o găsești

Dacă v-am făcut curioși și vreți să vedeți singuri despre ce e vorba, cartea o găsiți pe Carturesti.ro și pe Libris.ro precum si pe siteul editurii. E prima dintr-o serie care se cheamă „Călătorie spre început”, ceea ce înseamnă că o să vină și altele. Și vă spun din experiență că o să vreți să știți ce urmează după ce terminați asta.

Mă gândesc că piața literară românească chiar are nevoie de voci noi, de autori care să scrie cu sinceritate, fără să încerce să impresioneze cu formule învechite. Mihai Dan Bradu pare să fie exact genul ăsta de autor.

Cartea lui nu e perfectă, nu zic asta. Probabil că mai sunt chestii care ar putea fi îmbunătățite. Dar e onestă, e captivantă și e scrisă cu pasiune adevărată.

Așa că da, răspunsul la întrebarea din titlu e simplu: un autor de 19 ani poate foarte bine să scrie cartea ta preferată. Sau măcar una care să te facă să te gândești la ea după ce o termini. „Drumul către o altă dimensiune” merită citită. Nu pentru că vrem să încurajăm un autor tânăr (deși și asta e important), ci pentru că e, pur și simplu, o carte care funcționează. O poveste bună, spusă bine.